S8 – Romanul realist, obiectiv „Ion” de Liviu Rebreanu – definitivat și titularizare învățători / TDEÎ

Ion, Liviu Rebreanu. Roman realist, obiectiv, interbelic

1. Încadrare în perioadă / curent / orientare tematică
2. Tema
3. Semnificația titlului
4. Perspectiva narativă
5. Geneza romanului
6. Structură și compoziție
7. Personajul principal. Scene reprezentative
8. Relația dintre personaje
9. Concluzie

Încadrare într-o perioadă. Încadrare în perioada interbelică. Contextul apariției

Perioada interbelică (1918 – 1942) este marcată de o deschidere nu numai economică şi social-politică, ci şi culturală. Este perioada marilor creaţii epice, a înfloririi dramaturgiei şi a modernizării lirice. Criticul Eugen Lovinescu militează pentru sincronizarea literaturii române ca literatura europeană şi susţine tinerii scriitori, printre care şi Liviu Rebreanu.

Romanul „Ion” a  apărut în 1920 şi este un roman realist, obiectiv, cu accente sociale. S-a spus despre Ion că este „cea mai puternică creaţiune obiectivă a literaturii române”(E. Lovinescu).

Încadrare în realism

Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu se încadrează în realism prin:

• crearea iluziei realității, printr-o reprezentare verosimilă a unui sat ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea (urmând principiul mimesisului);
• folosirea unor toponime reale (Bistrița, Jidovița, Cluj etc.);
• prezentarea unor obiceiuri și tradiții populare (aspecte monografice ale lumii rurale);
• obiectivitatea perspectivei narative;
• structura circulară (simetria dintre incipit și fianl);
• temă;
• tehnica detaliului în descrieri.

Încadrare în specia literară

„Ion”  este un roman realist, obiectiv, specie a genului epic în proză, de mari dimensiuni, surprinzând conflicte puternice, urmărind mai multe planuri narative, desfăşurarea spaţio-temporală fiind amplă.

Romanul „Ion” evidențiază atât particularități tradiționale, cât și moderne.

Elemente tradiționale:

• conturează o lume rurală omogenă;
• titlul este clasic (numele personajului eponim);
• structura este simetrică și capitolele au titluri sugestive;
• tipologia personajelor;

Elemente moderne:

• tehnica contrapunctului (nunta Anei are drept corespondent cununia Laurei cu Pintea, conflictului dintre Ion și Vasile Baciu îi corespunde conflictul învățătorului cu preotul Belciug) ;
• modalitățile de analiză psihologică (monologul interior, introspecția);
• tehnica perspectivelor multiple în portretizarea personajului principal (sunt surprinse puncte de vedere diferite despre un personaj).

Tema romanului

Tema romanului este viaţa satului transilvănean la începutul secolului al XX-lea, romanul constituindu-se într-o veritabilă monografie a acestei zone.

Acestei teme i se subordonează problematica pământului, tema familiei și a iubirii.

Semnificația titlului

Titlul romanului conţine numele protagonistului (reprezentativ pentru o categorie socială: ţărănimea), dar destinul lui Ion nu este singurul urmărit în carte.

Perspectivă narativă

Cu romanul “Ion”, Rebreanu impune formula realismului obiectiv, naratorul omiscient şi omniprezent regizând din umbră evenimentele, dând impresia de impersonalitate. Nararea evenimentelor se face la persoana a III-a, iar cititorului i  se furnizează numeroase informaţii şi i se oferă o imagine panoramică.

Geneza romanului

Romanul este rezultatul   unei îndelungate activităţi nuvelistice, nucleul romanului fiind schiţat în nuvelele „Ruşinea” şi „Zestrea” şi este o operă de ficţiune cu pornire din câteva elemente reale (după mărturisirea scriitorului). Astfel, scena nucleu a romanului – aceea a sărutării pământului– are ca punct de pornire o imagine surprinsă în adolescenţă la hotarul satului Prislop, un tăran sărutând pământul. De asemenea, un alt fapt petrecut în satul său  se materializează în proza sa: un ţăran înstărit îşi bate fata care “greşise” cu “cel mai bicisnic fecior din sat”. În plus, în satul său este un fecior, Ion Pop  al Glanetaşului, care se plânge că nu are pământ şi “pronunţa cuvântul pământ cu atata sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc-ar fi fost vorba desprte o fiinţă vie şi adorată”.

Structură și compoziție

Structura. Relația dintre incipit și final

Romanul  este structurat în două părţi, sugestii ale celor două obsesii ale personajului principal: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”. Titlurile celor 13 capitole sunt semnificative şi rezumă întreaga acţiune: „Iubirea”, „Noaptea”, „Ruşinea”, „Nunta”, „Copilul”, „Ştreangul” etc.

Structura este una circulară, simetrică,  evidentă chiar din existenţa celor două capitole: Începutul şi Sfârşitul. Astfel, relaţia dintre incipit şi final este realizată prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas. Acesta face legătura dintre lumea reală şi cea ficţională, fiind o cale de acces pentru cititori  în lumea romanului. Drumul devine el însuşi un personaj “cel dintâi din roman, tânăr, sprinten” (Nicolae Manolescu), pentru ca la sfârşitul romanului acesta să fie bâtrân şi bătătorit.

Simetria romanului este asigurată şi de alte elemente. Un exemplu este hora de la începutul naraţiunii care are drept corespondent în final adunarea satului la sărbătorirea hramului bisericii. Hora reprezintă structura de bază a romanului având o dublă funcţie. Pe de o parte, hora este  locul în care se întâlnesc toate personajele romanului, iar prezentarea lor este făcută metodic, din interior către exterior: lăutarii, cercul fetelor şi flăcăilor prinşi în joc, fetele nepoftite, mamele şi babele „grămadă” şi mai apropape de casă sunt bărbaţii „grupuri, grupuri”. Hora are, însă, în vedere şi stratificarea socială: pe prispă stă fostul învăţător, pe cand Alexandru Glanetaşu stătea „ca un câine la uşa bucătăriei”. De asemenea, la această întâlnire a satului participă atât ţăranii, bogaţi sau săraci, cât şi intelectualitatea satului: învăţătorul si familia sa, preotul.                  

Cronotopul:

Cronotopul este bine precizat, element ce se încadrează în estetica realistă. Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XX-lea, în satul transilvănean Pripas, sat în care existența curge între semănat și seceriș. Spațiul este fixat prin toponime reale: Bistrița, Arad, Cluj etc.

Acțiunea

Se remarcă în roman existenţa a două planuri narative, unul evocând viaţa ţăranilor, celălalt momente din viaţa intelectualilor, organizate prin procedeele alternanţei şi ale înlănţuirii.

Ion al Glanetaşului – flăcău harnic, dar sărac, iubind mai presus de orice pământul, o amăgeşte pe Ana, urâţica  fiica a bogatului Vasile Baciu, sacrificând pentru aceasta iubirea Floricăi. După îndelungi tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a crea o admirabilă pagină monografică. Abia după nuntă, Ion îşi dă seama că, împreună cu pământurile, o va primi şi pe Ana şi începe să o urască. Astfel, el trăieşte o scurtă perioadă de bucurie năvalnică, făcându-şi planuri şi privind adesea pământurile lui Vasile Baciu pe care le considera ale lui. Iluziile I se spulberă însă, atunci când socrul său îşi calcă promisiunea, admiţând totuşi să-i “scrie” pe numele lui cinci loturi. În timpul acestor tratative, Ana, bătută de Vasile Baciu care o credea înţeleasă cu Ion ca să-l jefuiască, lovită crunt şi de acesta din urmă şi batjocorită de Zenobia, stârneşte compătimirea întregului sat. În vară, în timp ce se afla la seceriş, Ana îl naşte pe Petrişor, însă calvarul ei nu încetează. 

În curând, Florica se mărită, simetric, cu George – flăcău care îi fusese hărăzit Anei. Încă de la nuntă, aceasta din urmă înţelege că Ion tot o mai iubea pe frumoasa Florica. Derutată, apăsată de un sentiment de vinovăţie,  Ana se spânzură, soluţia morţii fiind o eliberare dintr-o viaţă care o strivea. Ion, surprins într-o noapte de către George în curtea lui, este omorât, în mod simbolic, cu sapa. Ultimele sale cuvinte, “mor ca un câine” închid destinul personajului şi trimit la imaginea iniţială a statutului său social.

De cealaltă parte a romanului, urmărim destinul familiei Herdelea, unde există acelaşi tip de probleme – grija zilei de mâine şi închistarea într-o viaţă lipsită de perspective. Dacă în cazul lui Ion accentul cade pe instinctul posesiunii pământului, pentru învăţătorul Herrdelea grija o reprezintă păstrarea locului de muncă, iar pentru Titu esenţială este identificarea unui ideal.

Problema naţională, alături de problema pământului reprezintă fundamentul acestui prim roman al lui Rebreanu, în care destinele se consumă sub semnul fatalităţii. Reprezentată de învăţătorul Herdelea, preotul Belciug, avocatul Victor Grofşoru, intelectualitatea este surprinsă în raporturile sale cu regimul administrativ si politic austro-ungar, dar şi în viaţa de zi cu zi, în dispute mărunte, provocate de orgolii personale.

Conflictul

Conflictul  este elementul care ordonează acţiunea într-un roman. În „Ion”  evenimentele au la bază un conflict social care îi pune în confruntare directă pe Ion (săracul)şi Vasile Baciu (bogatul). La mijloc se află proprietatea, pământul atât de dorit de orice ţăran. Acest conflict este dublat de unul psihologic, interior între” glasul pământului” şi “glasul iubirii”. Finalul este previzibil pentru că Ion nu poate renunţa nici la pământ, nici la Florica. Aceste conflicte generează sau pun în evidenţă conflicte secundare: între Ion şi George Bulbuc, între Herdelea şi preotul Belciug si conflictul naţional (satul ardelenesc este înfăţişat în condiţiile stăpânirii austro-ungare). Un element de originalitate îl reprezintă conflictul tragic: om-pământ,  „expresie tipică a instinctului central şi unic al omului sclav al pământului”. (Pompiliu Constantinescu)

Construcția personajului

Personajul principal al romanului

Figura centrală a cărţii este Ion, personaj principal, rotund, complex. Este un personaj realist, tipic pentru o categorie socială: tăranul sărac care doreşte pământ.  Statutul său, însă,  nu poate fi redus simplu la tipul arivistului, ci trebuie pus în relaţie cu împrejurările sociale şi economice care îi determină acţiunile. Ion se simte îndreptăţit să deţină pământ pentru că este harnic, energic, isteţ şi, în plus, familia sa avusese o bucată de pământ, vândută treptat de Glanetaşu. Vina lui Ion nu este că îşi doreşte atât de mult acest lucru, ci constă în modul în care îl obţine: o seduce pe Ana pentru     a-l convinge pe Vasile Baciu să-i dea pământurile.

Complexitatea personajului a dat naştere unor viziuni critice diferite. Astfel, pentru      G. Călinescu, Ion este o “brută” care a provocat o tragedie în viaţa Anei, pentru Eugen Lovinescu Ion dovedeşte “o inteligenţă ascuţită” în felul în care îşi urmăreşte scopul.  Tudor Vianu remarcă “lipsa de scrupule, cruzimea” acestui personaj.

Statutul inițial al personajului

Drama lui Ion provine din lupta care se da, în sufletul lui, între cele două “glasuri” care  îi marchează existenţa. La începutul romanului, Ion are un portret favorabil, fiind caracterizat direct de către narator:”iute şi harnic ca mă-sa”. Încă de la început este evidenţă pasiunea lui pentru pământ, întrucât preferă să muncească , deşi învăţătorul insistă ca el să urmeze scoala mai departe.  „Toată isteţimea lui nu plăteşte cât o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…”, gândeşte Ion  Pentru el pământul este  calea prin care poate dobândi respectul celorlaţi, prin care îşi poate recâştiga demnitatea pierdută odată cu pământul vândut de tatăl său. Așa se explică şi schimbarea de atitudine după ce crede că a dobândit pământul lui Vasile Baciu. 

În sat se bucură de o poziţie privilegiată, respectat de flăcăii din sat şi apreciat pentru hărnicia lui, dar şi temut datorită caracterului său impulsiv.  De aceea, jignirile aduse de Vasile Baciu în faţa întregului sat îi provoacă dorinţa de răzbunare.

Relația dintre Ion și Ana

Ion și Ana sunt personaje ușor de încadrat într-o tipologie: țăranul obsedat să își schimbe condiția socială și femeia supusă de la țară, victimă a bărbaților. Așadar, relația dintre ei se fundamentează pe un comportament previzibil în acest univers rural.

Primul contact al protagoniștilor, la horă, pune accent pe impulsivitatea bărbatului care, cu viclenie, își pune planul în aplicare. Deși o iubește pe Florica, alege să o invite la joc pe Ana și, în dosul șurii, feriți de ochii lumii, Ion privește cu atenție doar acele detalii fizice pe care le consideră neatrăgătoare („buzele ei subțiri care se mișcau ușor dezvelindu-i dinții cu strugulițe”), instinctiv comparând-o cu frumoasa Florica („buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”). Se sintetizează aici întregul conflict al romanului, drama pe care fiul Glanetașului o trăiește, nevoit să aleagă între două dorințe puternice: pământul și iubirea.

Atitudinea lui faţă de Ana se schimbă după ce are certitudinea dobândirii pământului. Devine rece, distant, dispreţuitor. Când s-a căsătorit cu Ana, Ion s-a însurat , de fapt, cu pământurile ei, soţia devenind o povară incomodă.

Relaţia sa cu Ana îl defineşte pe Ion cel mai bine. Astfel, viclenia de care dă dovadă în relaţia sa cu Ana, brutalitatea şi cruzimea sa, calmul păstrat în faţa suferinţei Anei scot în evidenţă un personaj instinctual,  dezumanizat, egoist.

În final, personajul este drastic sancţionat de autor, întrucât el este vinovat de dezintegrare morală, este răspunzătoer de moartea Anei şi a lui Petrişor, de tulburarea liniştii unei întregi comunităţi.

Ana îşi consumă destinul de victimă (în societatea tradiţional patriarhală femeia este privită ca un bun de schimb), pendulând între cei doi bărbaţi care îi decid soarta – tatăl ei şi Ion. Viaţa Anei nu reprezintă decât un lung şir de umilinţe, bătăi, suferinţe, iar sinuciderea ei este ca o consecinţă firească, fiind anticipată de alte morţi.

Două scene reprezentative pentru o trăsătură a personajului principal / relația dintre Ion și Ana

Capitolul „Nunta” surprinde momentul căsătoriei prin conștiința celor doi miri. Ana uită de suferință, de rușine, de umilință și șoptește cu bucurie numele viitorul său soț.  Ion trăiește cu dramatism lupta dintre cele două glasuri, dintre cele două obsesii ale sale. Prin monolog interior, Ion îşi analizează situaţia şi oportunităţile: „Ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume  să scap de urâţenia asta?” ca apoi, în clipa următoare să se dispreţuiască pentru slăbiciunbea sa:; „şi să rămân tot calic, pemntru o muiere?”.

O scenă cu multiple semnificații pentru portretizarea lui Ion este aceea în care protagonistul sărută pământul.  Gestul este simbolic. Ion îndeplineşte, parcă, un ritual sacru: „se lăsă în genunchi, îşi coboră fruntea, şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.” Pământul este substituit femeii iubite, sugestie a conflictului interior care îl macină şi care pune în evidenţă partea instinctuală a personajului: “îl cuprinse o poftă sălbatică” . Acest episod anticipează moartea lui Ion, prin senzația stranie pe care o trăiește : „simți un fior rece și amețitor”.

Modalități de caracterizare

Ion, protagonistul romanului Ion de Liviu Rebreanu, este un personaj complex, a cărui construcție literară este realizată printr-o varietate de modalități de caracterizare. Acestea contribuie la conturarea unei personalități marcate de ambiție, obsesie și conflicte interioare, dar și de influențele mediului social și familial.

Inițial, portretul personajului este realizată în mod direct de către narator („aprins ca un balaur”) sau de alte personaje (George crede despre Ion că este „arțăgos ca un lup nemâncat”)

Pe parcursul romanului,  complexitatea sa este surprinsă si prin tehnica perspectivelor multiple. Astfel, dacă pentru doamna Herdelea „Ion este un băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ”, pentru  Vasile Baciu este  „un sărăntoc”, „fleandură”, iar pentru preotul Belciug este „un om de nimic”.  De asemenea, monologul interior, autocaracterizarea surprind frământările sale sufleteşti: „Mă moleşesc ca o babă năroadă”.

Modalitățile de caracterizare indirectă, prin faptele, limbajul său, prin mediul în care trăiește și, mai ales, prin relațiile cu celelalte personaje scot în evidență ambivalența și frământările lui Ion, drama pe care o trăiește.

Concluzie

Personajul creat de Liviu Rebreanu reprezintă un tip uman ușor de recunosut, a cărui viață este rezultatul lumii în care se mișcă, în care comunică, în care iubește.

Romanul „Ion” reprezintă o monografie a  satului ardelenesc şi oferă o imagine amplă, complexă a acestei lumi, rămânând o axă  a literaturii române, o operă literară la care, inevitabil, ne întoarcem întotdeauna ca la un element de referinţă, un model.