„Enigma Otiliei”, G. Călinescu

Enigma Otiliei, G. Călinescu

Roman realist, obiectiv, interbelic, de tip balzacian

1. Încadrare în perioadă / curent / orientare tematică
2. Tema
3. Semnificația titlului
4. Perspectiva narativă
5. Geneza romanului
6. Structură și compoziție
7. Personajul principal. Scene reprezentative
8. Relația dintre personaje
9. Concluzie

Încadrare într-o perioadă.

Încadrare în perioada interbelică. Contextul apariției

Perioada interbelică (1918 – 1942) este marcată de o deschidere nu numai economică şi social-politică, ci şi culturală. În literatură, tendinţele  moderniste, dominante, coexistă cu cele tradiționaliste și, în acest context,  se impun mai multe direcții epice. Astfel, Liviu Rebreanu ilustrează în opera sa un realism dur, obiectiv, Camil Petrescu impune romanul subiectiv, psihologic, Mihail Sadoveanu optează pentru romanul tradițional, iar G. Călinescu se lasă atras de romanul de tip balzacian.

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice, fiind ilustrativ pentru romanul realist, obiectiv, de factură balzaciană, care include și elemente de modernitate.

Încadrare în realismul balzacian

Romanul „Enigma Otiliei” de G. Călinescu se încadrează în realismul balzacian prin:

• Temă: istoria unei moșteniri, romanul fiind o frescă din viața burgheziei bucureștene;
• motivul paternității;
• situarea exactă în timp și în spațiu;
• descrierea interioarelor (locuința lui Pascalopol, camera Otiliei);
• portretele colective (prezentarea gradelor de rudenie, stabilirea genealogiilor);
• încadrarea personajelor într-o tipologie.

În romanul călinescian sunt, de asemenea, influențe clasice, romantice și moderne.

Elemente de clasicism:

• personajele sunt caractere construite în jurul unei trăsături dominante (avarul, perfidul, „baba absolută”, fata bătrână etc.);
• trăsăturile personajelor sunt ilustrate prin raportare la mediul și categoria socială cărora le aparțin.
• triunghiul amoros.

Elemente de romantism:

• iubirea adolescentină dintre Felix și Otilia;
• condiția orfanului;
• descrierea grandioasă a Bărăganului.

Elemente de modernitate:

• interesul pentru patologic: alienarea, senilitatea (Titi, Simion);
• ambiguitatea unor personaje (Otilia).

Tema romanului

Romanul„Enigma Otiliei” are ca temă viaţa burgheziei bucureştene la începutul secolului al XX-lea. În central cărții, totuși, stă o temă  balzaciană, istoria moștenirii lui moș Costache, idee care generează și structura romanului.

Semnificația titlului

În intenţia scriitorului, romanul s-ar fi numit „Părinţii Otiliei”. Editorului i s-a părut mai serios „Enigma Otiliei”. Ambele titluri sunt justificabile prin conţinutul epic al romanului.  „Părinţii Otiliei” ilustrează motivul balzacian al paternităţii. „Enigma Otiliei” sugerează imprevizibilul eroinei, comportamentul ei deruntant, uneori absurd, care-l uimeşte pe adolescentul Felix. Însuși autorul explică acest titlu: „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că o are.”

Perspectivă narativă

În manieră realistă,  romanul „Enigma Otiliei” se caracterizează prin prezența unui narator omniscient și omniprezent, care relatează faptele obiectiv la persoana a III-a.

Geneza romanului

Într-un fragment de jurnal publicat, G.Călinescu nota decesul „soţilor Popescu, în urma căruia, Bică Simion, fratele, a invadat cu numeroşii săi copii casa, dibuind banii şi luând lacom din ei”. Autorul îşi surprindea chiar o virtuală intenţie de a scrie un roman : „Un roman despre nulitatea vieţii lor ar fi fost interesant”

Un element de corespondenţă a fost stabilit între autor şi personajul Felix Sima.Seriozitatea medicinistului care visa o carieră de excepţie şi chiar portretul său fizic – tenul măsliniu, nasul acvilin – par             să-l sugereze pe autor.

Structură și compoziție

Structura. Relația dintre incipit și final

Romanul este  alcătuit din 20 de capitole, organizate pe două planuri narative care fuzionează – destinul tânărului Felix Sima care, înainte de a-şi face o carieră, parcurge o experienţă erotică şi istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu. Acest ultim plan – istoria unei moşteniri- include două conflicte succesorale: primul,  esenţial, este iscat în jurul averii lui Costache Giurgiuveanu, celălalt  destramă familia Tulea.

Cronotopul:

Incipitul demonstrează caracterul balzacian al romanului prin indicarea cadrului temporal, „într-o seară de la începutul lui iulie 1909” și a celui spațial, strada Antim din București și casa lui moș Costache.

Conflictul

Conflictul romanului se bazează pe relaţiile a două familii înrudite, care sugerează universal social. O familie o formează Costache Giurgiuveanu şi Otilia Mărculescu, fiica celei de-a doua soţii decedate. A doua familie înrudită şi vecină este constituită din Aglae, sora lui Costache, Simion Tulea şi copiii lor: Olimpia, Aurica şi Titi.

În universul acestor familii intră trei personaje. Felix Sima, orfan, vine la Bucureşti, la unchiul Costache,  tutorele său legal, cu dorinţa de a urma medicina. Stănică Raţiu, avocat fără procese, intră in familia Tulea ca soţ al Olimpiei, dar gravitează, pe rând, în jurul averii lui moş Costache sau a zestrei datorate de socri, în scopul de a-şi realiza o bună situaţie materială. Moşierul Leonida Pascalopol este adus de afecţiunea pentru Otilia, dar şi din dorinţa de a avea o familie  care să îi umple singurătatea.

Acțiunea

 Adolescentul Felix Sima, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iaşi, a venit în 1909 la Bucureşti, la unchiul Costache, pentru a urma medicina. Costache Giurgiuveanu, rentier avar, o creşte in casa lui pe Otilia Mărculescu, orfană, fiica celei de-a doua soţii cu intenţia şi promisiunea de a o înfia. Otilia, „fe-fetiţa” lui moş Costache, răsfăţata unei delicate pasiuni a lui Pascalopol, prietena din copilărie a lui Felix, este invidiată de clanul Tulea, mai ales de Aglae, sora lui moş Costache, care vede în fată un pericol iminent  pentru moştenirea fratelui.

 Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund. Felix o iubeşte pe Otilia, este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă în programul lui de viaţă primează realizarea unei cariere ştiinţifice, căreia îi subordonează tot. Otilia îl iubeşte pe Felix, la care intuieşte luciditatea şi prudenţa, sub aparenţa devotamentului, dar îl alege pe Pascalopol, bărbat matur, generos, înţelegător al capriciilor unei femei. Otilia se va căsători cu Pascalopol, rămânând pentru Felix o idee, imaginea eternului feminin. Pascalopol îi va reda libertatea, el, bătrân, păstrând numai amintirea fericirii, farmecul unei femei enigmatice. Otilia divorţează de Pascalopol, ajunge „prin Spania, nu ştiu pe unde, nevasta unui conte, aşa ceva” – cum spune Stănică. Fotografia făcută la Buenos-Aires reprezintă „o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută” – dar nu mai era Otilia, nu mai era fata nebunatică de altădată. Un  aer de platitudine feminină stingea totul.

 Alt plan al conflictului urmăreşte competiţia pentru averea lui moş Costache, fapt care dă romancierului prilejul de a observa umanitatea sub  latura morală. Deşi este bătrân, moş Costache, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi îşi apără banii, nerealizând  niciun proiect, pentru a nu cheltui.El şi averea lui sunt asediate de clanul Tulea în vederea unei succesiuni totale, periclitate potenţial de înfierea Otiliei.Tutore al Otiliei, el amână necontenit înfierea fetei, deşi are o reală afecţiune pentru ea şi este bine sfătuit de Pascalopol.Toate energiile clanului Tulea sunt mobilizate de Aglae, sprijinită de Stătică în vederea  însuşirii averii lui.

Într-un plan secundar al conflictului succesoral, vizând averea familiei Tulea, acţionează Stănică Raţiu, personaj memorabil în subiectul romanului.Unul dintre  motivele adiacente intrigii este ideea matrimonială, nutrită cu intensităţi diferite de Aurica Tulea, fată bătrână, Pascalopol – discret îndrăgostit de Otilia, Titi Tulea, în tulburi episoade erotice, însuşi Stănică Raţiu, în intenţia realizării sociale.

Construcția personajului

Tipologia romanului

Un alt element balzacian este încadrarea personajelor într-o tipologie. Astfel, moş Costache este tipul avarului, Otilia întruchipează eternul feminin, Felix – intelectualul preocupat de carieră, Stănică Raţiu – parvenitul, Aglae – „baba absolută, fără cusur în rău”,  Aurica – tipul fetei bătrâne, Titi – retardatul, Simion – senilul.

Personajul eponim al romanului

Otilia este un  personaj complex, modern atât prin tehnici de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială. Otilia rezumă drama feminităţii,  înscriindu-se în „eternul feminin şi în clipă”(Constantin Ciopraga). 

Statutul inițial al personajului

Otilia este fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu. Statutul său social, moral, psihologic se află sub semnul ambiguității. Orfană, iubită de părintele nesigur (moş Costache), de tânărul Felix, ocrotită de un străin (Pascalopol), Otilia este totuşi  ca un vânt nebunatic de primăvară. Urâtă de rudele apropiate (clanul Tulea), ca o eventuală rivală la moştenire, Otilia trăieşte drama singurătăţii.

Chipul ei adolescentin este de la început o apariţie angelică anunţată printr-o voce cristalină, auzită de sus: „un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până pe umeri”. Personajul-reflector, Felix, își coboară apoi privirea  asupra vestimentaţiei care accentuează supleţea, delicateţea, firea deschisă a fetei. Este o apariţie romantică, tulburătoare: „fata, subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc (…) îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat”. Alte detalii completează portretul Otiliei, aşa cum o vede Felix. Faţa măslinie, cu nasul mic şi gulerul de dantelă. Însă, în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”. Observă apoi că „fata avea, era limpede, toată iniţiativa”.

Prezenţa ei înviorează şi luminează atmosfera lugubră, apăsătoare a casei. Răspândea în jurul ei graţie, indulgenţă, delicateţe, tumult de pasiuni când cânta la pian. Îndemânarea şi fineţea interpretării sunt un indiciu al talentului ei.

Camera Otiliei o defineşte întru totul, înainte ca Felix să o cunoască. Prin dezordinea tinerească a lucrurilor ce inundă camera se intuieşte firea exuberant, dezinvoltă. Lucrurile fine(rochii, pălării, pantofi), jurnale de modă franţuzeşti, cărţile, notele muzicale amestecate cu păpuşi alcătuiesc universul de viaţă cotidiană, spiritual „ascunzişul feminin”, cum spune scriitorul.

Modalități de caracterizare

 În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei pshihologice. Ea se reflectă diferit în cei din jurul său : moş Costache „o sorbea din ochi şi râdea din toată fata să spână”, pentru Pascalopol era „o mare ştrengăriţă”, „un temperament de artistă”, „o rândunică” ce „închisă în colivie moare”, „o fiinţă  mândră şi independentă”. Pentru Aglae şi Aurica purtările sunt ale unei fete „fără căpătâi şi fără părinţi”. Ea însăşi se analizează cu luciditate: „Ce tânăr de vârsta mea  îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau  să fiu liberă! Mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. O intuiţie feminină sigură, un spirit practic, raţional sunt dezvăluite  de ea însăşi în încercarea de a-și defini sentimentele pentru Felix: „Eu sunt o zăpăcită, eu sunt pentru oamenii blazaţi, care au nevoie de râsetele tinereţii, ca Pascalopol…, eu te iubesc în atâtea feluri încât nu pot să analizez cum te iubesc, ca soră sau ca iubită.”

Relația dintre Felix și Otilia

Felix Sima, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iași, vine la București, în casa unchiului și tutorelui său legal, pentru a urma Facultatea de Medicină. Când sosește în casa lui Costache Giurgiuveanu, apariția Otiliei „îi dădu un sentiment inedit, de mult presimțit”. Romanul urmărește criza adolescenței și drumul său spre maturizare.

Felix parcurge drumul de la simpla atracție către conștientizarea iubirii pentru Otilia. Comportamentul imprevizibil al fetei îl chinuie și îl derutează și experimentează sentimente contradictorii, de la neliniște, incertitudine, adorație, gelozie până la deznădejde și fericire. De altfel, Otilia, femeia ideală pentru Felix, întruchipează toate nevoile și dorințele pe care le are Felix; îi este prietenă la început, are sentimente filiale față de ea, o vede ca logodnică a sa, „Nici nu știu cum să te iubesc; ca pe o logodnică, ca pe o mamă, aș zice”. De asemenea, îi apreciază simțul artistic, inteligența, hotărârea. Rămâne însă o necunoscută a sufletului său: „Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă.”

Două scene reprezentative pentru o trăsătură a personajului principal / relația dintre Felix și Otilia 

O scenă importantă este cea în care Felix Sima ajunge în casa lui Costache Giurgiuveanu, unchiul său, unde o cunoaște pe Otilia Mărculescu. Replica ei „Dar, papa, e Felix!” îl scoate pe băiat din încurcătură, atunci când Moș Costache pare că nu îl recunoaște. Tânărul este plăcut surprins de frumusețea și de bunătatea fetei, mai ales pentru că se află într-un contrast clar cu portretul fetei bătrâne, Aurica, și cu răutatea Aglaei Tulea. Otilia îl primește cu căldură, îl prezintă întregii familii și îi oferă cu generozitate camera ei în seara sosirii.

Această scenă marchează începutul relației dintre ei și stabilește tiparul interacțiunilor. Otilia este spontană, imprevizibilă, afectuoasă, îl tratează pe Felix cu grijă și tandrețe, manifestându-și de la început spiritul matern. Pe de altă parte,  Felix este ușor intimidat și fascinat, este atras de ea, dar o percepe ca pe o ființă greu de înțeles, ceea ce contribuie la enigma personalității Otiliei.

O altă scenă esențială pentru evoluția personajelor și a relației dintre ele este aceea a ultimei întâlniri dintre Otilia și Felix, înainte plecării fetei din țară, împreună cu Pascalopol, după moartea lui moș Costache și după împărțirea averii.

Felix o găsește pe Otilia pregătindu-se de plecare. Încă o dată, comportamentul ei este ambiguu. Otilia este tandră, dar distantă, tratându-l pe Felix cu aceeași afecțiune maternă pe care a avut-o întotdeauna. Îl mângâie pe obraz, ca și cum ar vrea să-l liniștească, dar, misterioasă și evazivă,  evită să îi dea un răspuns clar cu privire la sentimentele ei. Felix, conștient că o pierde definitiv, îi reproșează, într-un mod reținut, alegerea ei, dar Otilia nu-i oferă explicații detaliate. Ea îi spune simplu: „Asta e viața, Felix…” Cu un gest care pare mai degrabă unul protector decât pasional, Otilia îl îmbrățișează și îl alintă, iar apoi pleacă fără regrete vizibile, urcând în trăsura lui Pascalopol.

Acest moment marchează separarea definitivă dintre cei doi și înfrângerea lui Felix în fața destinului impus de Otilia. Este subliniată imposibilitatea iubirii lor, diferențele ireconciliabile dintre ei și alegerea conștientă a Otiliei de a se desprinde de trecut. Felix rămâne prizonier al unei imagini idealizate, în timp ce Otilia își urmează destinul, fără să privească înapoi.

În epilog, câțiva ani mai târziu, Felix se întâlnește în tren cu Pascalopol, care îi dezvăluie faptul că i-a redat Otiliei libertatea, iar ea a devenit soția unui conte exotic.  Felix o vede pe Otilia într-o fotografie pe care moșierul i-o arată. Imaginea o înfățișează diferit față de cea pe care o păstrase în memorie: „Femeia era  frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de  platitudine feminină stingea totul”. 

Concluzie

Romanul „Enigma Otiliei” se dovedeşte a fi un roman de problematică socială, de acidă observaţie a familiei burgheze și a condiției femeii  într-o perspectivă amplă, de natură universală.