„Plumb”, George Bacovia

Plumb, de George Bacovia

Artă poetică simbolistă

Simbolismul, un curent literar manifestat în secolul al XIX -lea, este considerat de Eugen Lovinescu „unul dintre momentele cele mai solide, mai îndrăzneţe de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană.” Ca răspuns la epigonismul eminescian și după câteva perioade de tatonări și teoretizare în exces, simbolismul românesc autentic are parte de o recunoastere definitivă în 1916, odată cu apariția primului volum al lui George Bacovia, Plumb.

Poezia Plumb  deschide volumul cu același titlu și se înscrie în universul tipic simbolist prin dramatismul trăirilor eului liric, prin cromatică, prin muzicalitatea interioară, prin cultivarea simbolurilor și a sugestiei, prin relevarea corespondențelor dintre realitatea exterioară și senzația de „sfârșit continuu” (Ion Craion) pe care textul îl exprimă. Cenușiul este reperul cromatic dominant, acesta uniformizând elementele unui decor aflat în încremenire. Însingurarea, spleenul, monotonia existenței, senzația apropierii morții, nevroza sunt sentimente care definesc eul poetic simbolist, poezia bacoviană fiind un adevărat manifest al singurătății, care conduce la alienare, la înstrăinarea omului de sine, la pierderea identității.

Tema poeziei se înscrie în estetica simbolistă, surprinzând condiția poetului izolat într-o societate incapabilă să aibă aspirații, o lume artificială în care nu există comunicare. Viziunea sumbră asupra existenței denotă un tragism asumat cu luciditate de către eul bacovian, captiv în propria lume, în propria conștiință.

Titlul introduce simbolul central al creației lui George Bacovia, plumbul, semnificativ tocmai pentru faptul că sintetizează toată complexitatea sufletească a eului liric simbolist. Acesta sugerează o apăsare sufletească, o presiune intensă la care este supusă ființa într-un univers lipsit de orizont și de speranță. Metalul ales să reprezinte aceste semnificații are o greutate mare și o culoare specifică, cenușie, ce ne introduce în atmosfera mohorâtă și apăsătoare a liricii bacoviene. Alegerea lui nu este întâmplătoare, amintind de obsesiile alchimiștilor de a-l transforma în aur, deci de a găsi o cale a înnobilării ființei prin poezie. Tot ce atinge plumbul, într-o alchimie răsturnată, își schimbă esența și devine moarte: zborul se transformă în cădere, florile împietresc pe morminte, iubirea moare.

Lirismul subiectiv, redat prin persoana I a verbelor – „stam”, „am început”, „să strig” – ilustrează ipostaza însinguratului, a celui condamnat la izolare, incapabil să comunice cu lumea exterioară și cu sine. Imperfectul verbului „stam” creează impresia de permanentizare a stării de singurătate, iar perfectul compus și conjunctivul „și-am început să-l strig” exprimă incapacitatea eului liric de a comunica, disperarea celui care nu vede nicio salvare.

Poezia are o compoziție simetrică. Formată din două catrene identice ca structură, ea ilustrează perfect cele două planuri ale poeziei – planul exterior și planul interior, realitatea înconjurătoare fiind întotdeauna la Bacovia o reflectare a trăirilor lăuntrice, a stării de spirit. Incipitul așază direct poezia în zona morții, în timp ce finalul aduce o imagine a neputinței, prin „aripile de plumb”.

Poezia se deschide cu o imagine funerară, reprezentată de „sicrie”- simbol al spațiului închis, apăsător – în care somnul este un substitut al morții. Decorul este sumbru – coroane care scârțâie, veșminte funerare – și reflectă, printr-o stilizare excesivă, „artificială” (Eugen Lovinescu), imposibilitatea comunicării într-o societate alienată, insensibilă. Verbul la imperfect „dormeau”, cu sens durativ, prin repetare, sugerează absența trăirilor interioare, moartea sufletească, împosibilitatea unei reacții de apărare. Epitetul metaforizant „flori de plumb” reprezintă o sugestie a împietririi, asocierea cu moartea. Vântul este, în lirica bacoviană, simbolul pierderii speranței: „Stam singur în cavou… și era vânt…” Acest vers stabilește foarte sugestiv relația dintre cele două realități: cea interioară (singurătatea) și cea exterioară (atmosfera mortuară), natura devenind o stare de spirit, o proiecție a simțurilor.

Al doilea catren este o imagine în oglindă a primului, reluând ideea somnului care duce spre moarte și setimentele apăsătoare de disperare, deznădejde și singurătate. Efectul toxic al plumbului atinge până și iubirea: „Dormea întors amorul meu de plumb”.  Odată erosul învins, nu mai există nicio cale de salvare. Zborul se transformă și el  în cădere și în neputință: „Și-i atârnau aripele de plumb”. Aripile, ce reprezentau în mod normal speranța și diafanul, se contaminează de această apăsare grea și devin „de plumb”. Frigul este expresia însingurării, a restrângerii simbolice a ființei în ea îmsăși, ca singură realitate:„Stam singur lângă mort… și era frig…”

Din punctul de vedere al lexicului, se pot observa două trăsături prezente în toată creația bacoviană: poezia vehiculează un vocabular sărac, ceea ce corespunde golului sentimental, iar cele câteva cuvinte se repetă obsesiv până la desemnatizare. De altfel, câmpul lexical predominant este cel al morții: „sicrie”, „funerar”, „cavou”, „coroane”, „mort”, repetarea obsesivă arătând neliniștea și apropierea sfârșitului. Dar dacă lexicul este redus și forma riguroasă, rigidă chiar, nivelul semnatic pune în evidență o infinitate de sensuri, ceea ce înscrie textul în modernitate.

Poezia „Plumb” oferă o imagine sumbră asupra lumii, încadrându-se, astfel, în lirica simbolistă și anticipând modernismul. Tragismul ființei bacoviene vine din singurătatea celui care percepe realitatea înconjurătoare ca fiind alienată, în disoluție, o lume artificială care limitează, izolează, ucide prin insensibilitate și răceală, un univers simbolist, în esență. Corespondețele exterior – interior, spațiu închis – solitudine, vânt, frig – izolare,  moarte, alături de folosirea simbolurilor și a sugestiei alcătuiesc un univers simbolist, dar prefigurează și modernismul, în special prin ambiguizarea acestor simboluri.

Lumea funerară a „Plumbului” devine un spațiu de referință al modernității, anticipând rafinarea expresiei și intelectualizarea limbajului de mai târziu.