„Testament”, Tudor Arghezi

Testament – Tudor Arghezi

Modernismul este un curent literar ce se manifestă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, desemnat ca opusul tradiționalismului interbelic. Se manifestă ca un fenomen de ruptură față de vechile formule estetice, presupune atitudini anticlasice, antiacademice, antiraționale și anticonservatoare și se bazează pe negarea valorilor din etapa anterioară. Modernismul se caracterizează printr-o mare varietate tematică, poeții care se încadrează în această tipologie fiind preocupați, în primul rând, de căutarea unor noi teme, de a da naștere unui nou limbaj poetic, care nu mai respectă canoanele anterioare, de a evolua de la epic la liric, de a se inspira din viața citadină, de a intelectualiza poezia.

Modernismul este promovat în literatura română de Eugen Lovinescu prin revista „Sburătorul” și prin cenaclul literar format în jurul acesteia și include curente artistice novatoare, precum simbolismul, ex presionismul, dadaismul sau suprarealismul.

Tudor Arghezi este unul dintre reprezentanții modernismului românesc, creând o operă originală, care a influențat literatura vremii.  „Apariţia, în 1927, a culegerii de Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi este cel mai mare eveniment pe tărâmul lirismului românesc de la publicarea volumului Poezii de Eminescu, în 1883” afirma I. Negoiţescu, marcând, în felul acesta, locul poetului în literatura română.

Poezia care deschide volumul de debut, Testament, ilustrează  preocuparea permanentă a lui Tudor Arghezi de a defini esenţa poeziei, viziunea sa asupra menirii poetului şi a artei sale. Considerată încă de la apariţie „arta poetică” cea mai valoroasă din literatura română, poezia exprimă o ideologie literară şi o tehnică literară cu totul originală şi poate fi integrată într-o serie ce cuprinde crezul poetic al lui Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii , al lui Ion Barbu, Joc secund sau George Bacovia, Plumb.

Tema poeziei pune în evidenţă crezul artistului în ceea ce priveşte „estetica urâtului”, ca dimensiune fundamentală a creaţiei argheziene precum şi concepţia conform căreia creaţia este totodată rod al inspiraţiei divine şi al trudei extreme.

 Titlul este sugestiv şi ilustrează o idee fundamentală a textului, aceea a relaţiei spirituale dintre generaţii şi a responsabilităţii pe care urmaşii trebuie să şi-o asume  faţă de moştenirea primită. În sens propriu, juridic, titlul evidenţiază faptul că poezia este un act oficial prin care poetul lasă creaţia sa celor ce vor veni.

Ca specie literară, testamentul, de factură lirică, are în literatura română tradiţie, celebru fiind testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu: „Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire / Creşterea limbei româneşti / Şi-a patriei cinstire.”

Ca structură, poezia este alcătuită din cinci strofe inegale, în care ideea centrală, a cărţii-testament, este dezvoltată într-o simetrie interioară. 

Prima strofă porneşte de la motivul testamentului, ca semn al legăturii între generaţii, asupra căreia va reveni în celelalte strofe. Adresându-se urmaşilor, poetul le oferă, ca unică moştenire, arta, o valoare spirituală, concretizată într-o carte. Ea reprezintă, însă, efortul unor generaţii întregi de înaintaşi, este treapta ultimă a înălţării din „râpi şi gropi adânci”, din întunericul luptei pentru existenţa materială spre lumina vieţii spirituale.

„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

decât un nume adunat pe-o carte. ”

Semnificaţia cărţii este explicată în continuare prin reluarea şi amplificarea ideii de succesiune a generaţiilor pentru care cartea reprezintă primul hrisov ce trebuie păstrat cu credinţă la căpătâi, ca document al sacrificiului unui întreg neam.

Arta presupune, însă, efort şi sacrificiu. Mitul fundamental al artei ca rezultat al jertfei, străvechi, colective şi anonime, aici este abordat din perspectiva schimbării instrumentelor de lucru:

„Ca să schimbăm, acum, întâia oară,

Sapa-n condei şi  brazda-n călimară,

Bătrânii-au adunat, printre plăvani,

Sudoarea muncii sutelor de ani.”

În aceste versuri şi în următoarele, poetul defineşte estetica urâtului, ilustrând preocuparea artistului de a găsi o expresivitate nouă unor cuvinte şi realităţi considerate inestetice. Acesta reprezintă un aspect fundamental al contribuţiei lui Tudor Arghezi la modernizarea poeziei româneşti. Astfel, poetul prelucrează limbajul comun, vorbele simple, dure, vulgare printr-un efort îndelung, „potrivindu-le” astfel încât ele să devină „versuri şi icoane”, păstrându-şi, însă, nealterată, întreaga putere a veninului „preschimbat în miere”.

Efortul prelucrării moştenirii vechi are ca rezultat sublimarea spiritului în ipostaza divinităţii, a credinţei ce depăşeşte „hotarul” cunoaşterii:

„Am luat cenuşa morţilor din vatră

Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră.”

Ultimele două strofe readuc imaginile în planul  social terestru. Prelucrate şi purificate de talentul şi migala poetului, cuvintele păstrează puterea lor „pedepsitoare”, ilustrând, încă o dată, estetica urâtului:

„Din bube, mucegaiuri şi noroi

Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” 

Arta poetică argheziană reprezintă o împletire a moştenirii lăsate de înaintaşi, a talentului înnăscut „slova de foc”, cu meşteşugul creatorului „slova făurită” care „împerecheate în carte se mărită”. Aşadar, creaţia înseamnă atât inspiraţie, cât şi muncă, elaborare, migală.

Arta este înţeleasă ca mijloc de dezvăluire şi sancţionare a răului; cartea este, metaforic, „bici răbdat” care „se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet, pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor.”

Cartea este scrisă într-un moment de har divin; „robul”, poetul transmite fiorul inspiraţiei, reconstruind lumea, a cărei imagine este contemplată de cititor, „Domn”, beneficiar al acestui imens efort: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte.”

Limbajul artistic al poeziei se distinge prin noutate şi originalitate;sintagmele poetice se constituie frecvent în serii opuse prin care se sugerează identitatea carte – efort: „grai cu îndemnuri pentru vite” – „cuvinte potrivite”, „zdrenţe” – „muguri şi icoane”, „venin” – „miere”, „rob” – „Domn”.  În aceeaşi ordine de idei, se remarcă utilizarea unor verbe de acţiune care dau vigoare metaforelor: seara e „răzvrătită”,  cuvintele sunt „frământate”, durerea „se grămădeşte”.  Ideile capătă relief şi prin dislocare topică: „Şi care, tânăr, să te urci te-aşteaptă”.

Versificaţia este tradiţională şi modernă în acelaşi timp. Se încadrează tradiţionalului prin rima pereche, iar modernitatea ţine de ritmul neregulat care urmăreşte gândirea poetică.

Poezia „Testament” ilustrează unitatea de compoziție și de viziune a lui Arghezi asupra existenței, fiind o artă poetică modernă în care poetul definește creația artistică și crezul său literar conform căruia arta înnobilează cuvântul și transformă urâtul în frumos artistic. Tudor Vianu afirma că Arghezi „a dat drept de cetate literară tuturor cuvintelor.”, poezia Testament fiind una dintre cele mai relevante texte lirice pentru modernismul românesc.