„Aci sosi pe vremuri”, Ion Pillat

Aci sosi pe vremuri, de Ion  Pillat

Tradiționalismul este un curent literar, manifestat în perioada interbelică, a cărui ideologie se construiește în jurul revistei „Gândirea”, condusă de Nechifor Crainic. În scrierile tradiționaliste se valorifică specificul național, istoria, folclorul (tradiții și obiceiuri), conștiința religioasă. Poeții care se înscriu în această mișcare literară nuanțează etnicul, lumea rurală, arhaică, mitul originii, al strămoșilor, pământul, astrele, natura.

Tradiţionalismul lui Ion Pillat se exprimă în acelaşi timp cu modernismul poetic, aspect care ilustrează foarte bine dilemele esteticului şi ale literaturii în perioada modernităţii noastre artistice. Poetul reia vechile teme ale tradiţionalismului românesc, prezente, între altele, în pastelurile lui Alecsandri sau frecvente în literatura sămănătoristă sau poporanistă, susţinută însă cu mijloace artistice şi cu o viziune poetică înrâurite de sensibilitatea contemporană a vremii.

Această trecere către modernitate este  foarte bine ilustrată de poezia „Aici sosi pe vremuri” considerată de critica literară drept o piesă lirică memorabilă, cu ecouri atât din romantici (Ion Heliade Rădulescu, Alfred de Lamartine), cât şi din simbolişti (Francis Jammes).

Poemul aparţine volumului „Pe Argeş în sus” (1923), reprezentativ pentru lirica lui Ion Pillat, ilustrând tema elegiacă a trecerii timpului ce se consumă în detrimentul fiinţei umane. Poezia a fost numită „un model de abordare a feţelor timpului” (Vasile Fanache), având ca suport folosirea a adverbului de loc „aci” şi a locuţiunii adverbiale de timp „pe vremuri”.  Aceste două repere împreună cu verbul „a sosi” conjugat la perfect simplu alcătuiesc titlul poeziei şi sugerează ideea că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite de fiecare generaţie în parte.

Poezia este structurată în 19 distihuri şi un monovers reluat sub forma unui laitmotiv şi ilustrează un topos încărcat de semnificaţii: „casa amintirii” în care au vieţuit bunicii şi unde acum soseşte tânărul cuplu. Acest spaţiu reprezintă simbolul unui timp oprit, la poarta căruia „păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor”. Totul este încremenit în aşteptarea generaţiilor următoare: „Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc”, eul liric având sentimentul de solidaritate cu natura: „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.”

Spaţiul poetic al trecutului se deschide brusc, reluând titlul, cu o secvenţă cu sensuri simbolice. Este imaginată o emoţionantă poveste de dragoste pe care o trăiseră bunicii, idila reflectând puritatea sentimentelor din vremuri străvechi. Nepotul reînvie chipul bunicii Calyopi, aflată la vârsta adolescenţei când logodnicul o aştepta „nerăbdător”;  aşezată în „berlină”,  tânăra se apropie de casa iubitului ei, traversând „lanurile de secară”. Poetul individualizează veacul ce trecuse, al nouăsprezecelea, prin lecturi de Lamartine şi din Ion Heliade Rădulescu. atmosfera este, aşadar, romantică şi idila se desfăşoară ca în basme, dar, contrapunctic, este marcată trecerea neiertătoare a timpului:

 „Şi cum şedeau…departe, un clopot a sunat,

de nuntă sau de moarte din turnul vechi din sat.”

Propoziţia temporală de la începutul acestui distih precum şi imperfectul verbului simbolizează eternitatea sentimentului de iubire. Punctele de suspensie marchează fractura temporală dintre timpul ideal al dragostei şi durata reală, care i-a îmbătrânit fatal pe cei doi îndrăgostiţi. Ei trăiesc, cum însuşi poetul spune, iluzia unei „eternităţi de-o clipă”, contrazisă de timpul neiertător: „Dar ei în clipa asta simţeau c-o să rămână … / De mult e mort bunicul, bunica e bătrână…” Sunetul clopotului avertizează asupra faptului că între viaţă şi moarte se creează un zid protector fragil.

În continuare, poetul meditează asupra raportului dramatic dintre fiinţa perisabilă şi vremea necruţătoare. Contemplând  portretele strămoşilor se înfioară la gândul existenţa reală, palpabilă, concretă poate încremeni în „ştersele” imagini fotografice:

„Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,

 căci trupul tău te uită, dar tu  nu-l poţi uita.”

Secvenţa a doua a poeziei parcurge aceeaşi ritualitate a momentelor şi a gesturilor existenţiale cu implicarea directă a eului liric: „Ca ieri sosi bunica…şi vii acum tu;”. Sosirea ciclică a omului regenerează casa amintirii într-o casă a prezentului. Aşa cum odinioară sosise Calyopi, se apropie – în trăsură – iubita de azi, parcurgând acelaşi drum, contemplând aceleaşi lanuri de secară. E acelaşi moment şi totuşi altul, cu o nouă sensibilitate poetică; tânărul recită acum versuri din creaţia lui Horia Furtună şi din lirica simbolistă a lui Francis Jamme.

Strofele finale reiterează ideea de curgere a timpului, ultimul distih amplificând tristeţea  eului liric privind neputinţa umană în faţa timpului şi în faţa morţii.

Nicolae Manolescu a evidenţiat ideea repetabilităţii experienţelor de viaţă: „timpul bunicilor s-a scurs în timpul nepoţilor care iau totul de la început în forme imperceptibil modificate.”

Poetul este prezent în poezie, într-o lirică a rolurilor, prin persoana I, marcă a eului liric: „am şoptit”, „am spus”, „şedeam”, prin persoana a II-a, folosită în relaţia cu un interlocutor, „vii acum tu”, „calci”, „ai ascultat” şi la persoana a III-a prin care sunt numiţi predecesorii: „i-a recitat”, „asculta”, „şedeau”.

Poezia lui Ion Pillat ilustrează problematica trecutului și a universului rural din perspectiva unei conștiințe moderne.