S19 – Romantismul. „Luceafărul” de Mihai Eminescu – definitivat și titularizare învățători

LUCEAFĂRUL
Mihai Eminescu

A fost odată ca ’n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
*
Şi era una la părinţi
Şi mândră ’n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
*
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde ’n colţ
Luceafărul aşteaptă.
*
Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.
*
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata:
El iar privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.
*
Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inema
Şi sufletu-i se împle.
*
Şi cât de viu s’aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
*
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă ’n odaie,
Ţesând cu recile-i scîntei
O mreajă de văpaie.
*
Şi când în pat se ’ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mânile pe piept,
I ’nchide geana dulce;
*
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.
*
Ca o mireasă ’n ziua ’ntâi
E dulce şi înnaltă
Şi de la creştet la călcâi
Un chip tăiat de daltă.
*
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura ’n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
*
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
„O, dulce-al nopţii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vină!
*
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde ’n casă şi în gând
Şi vieaţa-mi luminează!”
*
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s’arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
*
Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.
*
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestii
Şi ţine ’n mână un toiag
Încununat cu trestii.
*
Părea un tânăr Voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se ’ncheie nod
Pe umerele goale.
*
Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scântee ’n afară.
*
„Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.
*
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborît cu-al meu senin
Şi m’am născut din ape.
*
O vin’! odorul meu nespus
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
*
Colo ’n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea ’n ocean
De tine o s’asculte.”
*
„O, eşti frumos, cum numa ’n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N’oi merge niciodată;
*
Rămâi în cer şi nu căta
Nevrednica-mi iubire
Căci eu nu sunt de seama ta
Cu chipul peste fire.
*
Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de vieaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă ’nghiaţă.”
*
Atuncea chipu-i tremură
De-o stranie durere
Şi par’ că cade-o ramură
Pe-un luminiş ce piere.

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul de-asupra ei
Cu razele-i senine.
*
Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor Domn
De inim’ o apucă:
*
„ Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde ’n casă şi în gând
Şi vieaţa-mi luminează!”
*
El o ascultă licurind
Şi tremură mai tare
De-odată nourii s’aprind
Şi arde cer şi mare
*
Cum el din cer o auzi
Se stinse cu durere,
Iar ceru ’ncepe a roti
În locul unde piere;
*
Iar locul unde-a fost perit
Se ’nvârte ’n cercuri sferic
Bucăţi de soare, parcă fierb
În negrul întuneric
*
În aer rumene văpăi
Se ’ntind pe lumea ’ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se ’ncheagă.
*
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
*
Din negru giulgi se desfăşor
Mamoreele braţă,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;
*
Doar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc chimeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de ’ntuneric.
*
„Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş’acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
*
O vino ’n ceruri sǎ te duc
Iubita mea cu mine
Din calea vremilor s’apuc
Coroane de lumine
*
O vin’ cu mine draga mea
Sǎ vezi vecia cum-îi
Cǎci e ’nţeleaptǎ mumǎ-mea
E noaptea, muma lumii.
*
O vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
*
O vin’, în părul tău bălai
S’anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decît ele.”
*
„O, eşti frumos, cum numa ’n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
*
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.”
*
„Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu ’nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?”
*
„Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe –
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
*
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te ’ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.”
*
„Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
*
Mǎ sui în sus pânǎ la cer,
La Domnul lumii toate,
Şi voi ca moartea sǎ mi-o dea,
El singur numai poate.
*
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege:
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă deslege.”
*
Şi ’ntinde aripa ’n deşert
Şi aripa-i se bate
În clipe drum de mii de ani
Prin chaos el străbate
*
Şi se tot duce… S’a tot dus.
De dragu-unei copile,
S’a rupt din locul lui de sus,
Perind mai multe zile.

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
*
Un paj ce poartă pas cu pas
A ’mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăsneţ cu ochii,
*
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditori
Privind la Cătălina.
*
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz’o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.
*
Şi ’n treacăt o cuprinse lin
Într’un ungher de casǎ.
„Da ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-te şi mǎ lasǎ.”
*
„Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.”
*
„Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din ceri
M’a prins un dor de moarte.”
*
„Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
*
Cum vînătoru ’ntinde ’n crâng
La păsărele laţul,
Cînd ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;
*
Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie…
De te înalţ de subsuori
Te ’nalţă din călcâie;
*
Cînd faţa mea se pleacă ’n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată vieaţa;
*
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Cînd sărutându-te mă ’nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
*
O sǎrutare! M’ai cuprins
În mânecǎ de rochii
Când ochii tǎi se vor [fi] stins
S’or reaprinde ochii.”
*
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă.
*
Iar el o strânge-atunci la piept,
Ş’o mai desmiardă încă:
„Aş vrea să nu mă mai deştept
Din fericirea-adâncă.”
*
Ea-i zise-încet: – „Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…
*
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
*
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
*
Luceşte c’un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
*
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
În veci îl voi iubi şi ’n veci
Va rămânea departe…
*
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.”
*
„Tu eşti copilă, asta e…
Hai ş’om fugi în lume,
Doar ni s’or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
*
Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.”

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
*
Un cer de stele de desupt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne ’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
*
Ici se aprinde-o lunǎ ’n drum
Colo se stinge-un soare
Dar nu împiedec’ nici de cum
Gândirea-i cǎlǎtoare
*
Din vǎi de chaos isvorau
În roiuri stele albe
În cercuri mândre se roteau
[Ca un] şirag de salbe
*
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca ’n ziua cea de’ntâi,
Cum isvorau lumine;
*
Cum isvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a’notul…
El sboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;
*
Aci vecia a ’ncetat
Sǎ se ’nvârteascǎ sferic
Virgin de raze şi pǎcat
Se ’ntinde întuneric
*
Aci e-al stingerii-adǎpost
E noaptea preacuratǎ
Unde nimica nu a fost
Nici cǎ o fi vr’odatǎ
*
Atât de-adânc, atât de trist
Ne-atins de o scântee
Luceafǎrul se ’ntunecǎ
Silit în loc sǎ stee
*
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea ’ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
*
Cum mii de ani nu se ’nţeleg
Prinşi de uitarea oarbă,
Nimic e universu ’ntreg
Acest adânc să’l soarbă.
*
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
*
Fiori ’l trec şi frig îi e
Aripele îşi strînge
Şi ’ntâia dată de când e
Chiar el începe-a plânge.
*
„O, tu al cǎrui nume sfânt
Nu-l ştie nici o limbǎ,
Te rog în mânǎ de pǎmânt
Fiinţa mea o schimbǎ
*
De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă desleagă,
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară ’ntreagă;
*
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu isvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;
*
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…
*
Şi dup’ aceea pot sǎ trec
Cu frunza care trece
În întunerec sǎ mǎ ’nnec
Şi în uitare rece
*
Din chaos Doamne-am apărut
Şi m-aş întoarce ’n chaos…
Şi din repaos m’am născut,
Mi-e sete de repaos.”
*
Fiori ’l trec atât de cruzi
Şi noaptea se ’nfurtunǎ
Şi-i isvorǎşte în auz
Un glas adânc ce sunǎ.
*
„Hyperion, isvor de vremi
Şi ’ntregitor de spaţiu,
Din noapte verginǎ tu chemi
Voinţa fǎrǎ saţiu
*
Hyperion, care rebel,
Răsai din lumi cu soare,
Cine nu are moarte ’n el,
Acela nu mai moare.
*
Hyperion, ce din genuni
Răsai c’o ’ntreagă lume
Nu cere semne şi minuni
Care n’au chip şi nume.
*
De-ai cere universul tot
L-aş da ca tot ce-ai cere,
Dar eşti puterea mea, nu pot
Să neg acea putere.
*
Cum ai putea să fii zidit
Din lacrimi şi din vină –
Fiind din veci nerăsărit,
Lumină din lumină.
*
Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S’ar naşte iarăşi oameni.
*
Ei numai doar durează ’n vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
*
Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
*
Ei îşi atârnă micul eu
De-a vieţii lor durere,
Se ţin cu mii păreri de rău
De visul care piere.
*
Noi n-avem pierderi şi folos
Şi nu cunoaştem goluri,
Căci stoluri cari merg în jos
Se-ntorc la anul stoluri.
*
Zadarnic cauţi a scăpa
Din lumea ta sărmana,
Când geana ’ncepe-a lăcrăma
Se ’nseninează geana
*
Oricât de veşted ar şi fi
La varǎ ’n floare-i pomul
Când omul prinde-a ’mbǎtrâni
Rentinereşte omul
*
Pentru cǎ ei sunt trecǎtori
Sunt toate trecǎtoare –
Au nu sunt toate ’nvelitori
Fiinţei ce nu moare?
*
Cǎci ’i împrăştii şi-i adun
Le măsur vieţi cu luna
De nasc şi mor în sfântul Un
În care-s toate una.
*
Tot ce a fost, tot ce va fi
De-apururi faţă este
Iar basmul trist al stingerii
Părere-i şi poveste
*
Din sînul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s’ar stinge ’n ceri
S’aprinde iarăşi soare.
*
Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
*
Şi timp şi spaţiu de-ar peri
În văi de întuneric
Ele din nou ar răsări
Ca să se ’nvârtă sferic
*
Dacă tăria s-ar negri
De vijelii rebele
Şi dacă stelele-ar peri
S-ar naşte iarăşi stele.
*
Să cază lumile-n genuni
Ca frunze reci pe vînturi,
Pământuri piară-n stricăciuni
S-ar naşte iar pământuri.
*
Şi soarele din vârf de lunci
Apune-n unda spumii,
Dar el răsare tot atunci
În altă parte-a lumii.
*
Şi când vezi soarele asfinţit
Cǎ intră roşu ’n apă
Pe alt pământ a răsărit
Şi ziua o s’o ’nceapă
*
Şi ’n orice clipǎ te întrebi
Unde e soare, lunǎ
E ’n orice clipǎ ’n deosebi
Şi ’n toate împreunǎ
*
Tu mǎsuri lumea ta cu ’n cot
Şi timpu’ ’mparţi cu luna –
Dar dacǎ unul e în tot
Şi toate sunt în una
*
Dar val de mare, val de lac
Darǎ pǎduri sau neamuri
Pe orice frunzǎ de copac
Vezi un copac cu ramuri
*
Şi-orice menire e ’n zǎdar
Natura altfel leagǎ
În orice ghindǎ de stejar
E o pǎdure ’ntreagǎ
*
Tu doar ai goanǎ de noroc
Şi urmǎriri de soarte
Natura n-are timp şi loc
Şi nu cunoaşte moarte
*
Ea e de faţǎ pururea
Ca vina mumei Eve
O afli pretutindenea
Şi ’n ori şi ce aieve
*
Tu crezi în stele şi în sorţi
Ca ’n basme-a tinereţii
Când viaţa birue pe morţi
Şi moartea-i muma vieţii
*
Tu caţi să ’ndupleci cu dureri
Pe marele, pe ’nnaltul
Ce-i pasă Celuia din ceri
De-i plânge tu ori altul
*
Că nu e moarte nici păcat
Cât e lucirea spumii
Că Brahma nu s’a împăcat
Cu noaptea, muma lumii
*
De mii de ani se ’ndrept plângând
Cântările spre dânsul
Peri-vor ochii toţi pe rând
Etern e numai plânsul
*
Tu din eternul meu întreg
Rǎmâi a treia parte
Cum vrei puterea mea s’o neg,
Cum pot sǎ-ţi dǎrui moarte?
*
Iar tu, Hyperion, rămâi
Ori unde ai apune…
Cere-mi – cuvântul meu de ’ntâi,
Să-ţi dau înţelepciune?
*
Şi dacă vrei să fii un sfânt,
Să ştii ce-i chinul, truda,
Îţi dau un petec de pământ,
Ca să te cheme Buddha.
*
De vrei în număr să mă chemi
În lumea ce-am creat-o
Îţi dau o fâşie din vremi,
Să te numească Plato.
*
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup’a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele ’n mare?
*
Vrei poate ’n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
*
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu ’n lung şi marea ’n larg,
Dar moartea nu se poate…
*
Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te ’ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitori
Şi vezi ce te aşteaptă.”
*

În locul lui menit din ceri
Hyperion se ’ntoarsă
Şi, ca şi ’n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
*
Căci este sara ’n asfinţit
Şi noaptea o să ’nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
*
Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:
*
„O lasă-mi capul meu pe sîn,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
*
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patemi.
*
Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea de ’ntâi
Şi visul meu din urmă.”
*
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţă…
*
Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploae,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălae.
*
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi ’ncetişor
Dorinţele-i încrede:
*
„Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!”
*
El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
*
Dar nu mai cade ca ’n trecut
În mări din tot înaltul:
– „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac’oi fi eu sau altul?
*
Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”